Părinți vs. profesori

Am auzit, de-a lungul timpului, multe despre profesori. Mai ales din partea părinților elevilor. Și a altora, care nu au altă legătură cu școala, decât că au trecut și ei, cândva, pe-acolo.

Cel mai mult îmi place chestia cu „A, ești profesor? Ce știi tu ce-nseamnă să muncești? Lucrezi patru-cinci ore pe zi.” Asta chiar m-a durut puțin, că am auzit-o de la o prietenă. „Ești profesor de geografie? Păi ce faci tu? Te joci cu copiii, le arăți două chestii pe hartă și gata.”

Normal că cei care judecă nu au predat o oră în viața lor. O oră. Atât să fi predat.

Să vadă ce înseamnă să mergi în fața a 30 de copii, fiecare „deosebit, unic în felul lui” și să reușești nu numai să-i ții în frâu, dar să le și transmiți ceva: cunoștințe, atitudine morală, să fii „un exemplu de urmat”. Asta în timp ce le  mai pui și note, ești atent să nu te filmeze cu telefonul sau nu cumva să spui ceva prin care să rănești sensibilitatea vreunuia. Să-l faci pe fiecare să se simtă cel mai frumos și cel mai deștept. Să fie tot prințul sau prințesa de-acasă!

Sigur și-ar fi schimbat părerea. S-ar fi întrebat: „Cum, și acum, trebuie s-o iau de la capăt cu altă clasă? Și am șase ore azi????” Așa cum se întreabă toți profesorii, în cancelarie. Atunci când „stau la bârfă și beau cafea.” Dar na, alții lucrează opt ore pe zi, nu ca tine, câteva, acolo.

Toate hârtiile (planificări, proiecte de lecție și super lecție, fișe de tot felul, situații peste situații), toate sâmbetele și duminicile pierdute supraveghind elevi și corectând lucrări de la olimpiade și concursuri la care dragii de copii participă, tezele de la examene corectate și ele (aproape) gratis, excursiile și taberele, corigențele și multe altele, nu le vede nimeni. Ca să nu mai zic de teste (gândit, scris, printat, capsat, distribuit) sau teze.  Și activitățile. O, da! Activitățile. Care te drenează de toată energia. Dar nu contează, vine consilierul educativ și zice că școala           n-are activități. Că așa i-a zis directoru’. Căruia, la rândul lui, i-a scos ochii inspectorul cu activități educative și tot așa. Și-atunci, nu contează că ai a opta și au evaluare într-o lună, faci piese de teatru cu ei și-i duci la concurs. Dar după aceea vii cu ei la școală și faci trei ore de pregătire. Că rezultatele contează. Să dea bine școala. Și-s copii săraci, de la țară, care nu fac meditații. Și atunci faci tu. Tot gratis.

Și, bineînțeles, „Profesorii au TREI  LUNI de concediu pe an.” Ei bine, nu au. Concediul începe la 1 iulie și se încheie la 31 august. Deci, o lună sare din start. În iulie sunt corigențele pentru a opta și a doișpea, așa că trebuie să fii prin zonă. Ăia de română și de mate, de obicei. Dar mai sunt și alții. În ultima săptămână din august sunt corigențele la celelalte clase, sau se face pregătire pentru ele. Plus evaluarea la a opta și Bac-ul. Că nici la alea nu se poate fără profesori. Dacă te mai duci în excursie sau în tabără cu copilașii, mai dispare o săptămână. Nu, aia nu e vacanță pentru profesori, deși „merg gratis, că așa se face, plătim noi și pentru ei.” Ce vacanță poți să ai când trebuie să păzești 25 de …tinere speranțe să nu-și fractureze vreun oscior pe la Dochia pe la cabană?  Sau noaptea, când încerci să-i ții sub control, să nu sară de la balcon ca să impresioneze colegele, mai apuci să dormi? Da, așa arată excursia gratuită a unui profesor. Și, de multe ori, plătește profesorul și merge în locul lui un copil care n-are bănuți. Știu cazuri. Pentru că nu toți merg pentru punctaje în tabere. Unii mai merg și pentru că li-s dragi copiii.

„Profesorul nu-mi înțelege copilul, nu-l cunoaște și nu e apropiat de el.” Adevărat și nu prea. În învățământul primar, profesorul lucrează cu 35-40 de elevi, în condițiile în care legea zice să fie maxim 25. Și așa mi se pare mult. Maxim 15 ar trebui, după părerea mea. La țară sunt mai puțini, dar acolo sunt clase simultane și e mai complicat.

La gimnaziu…să facem o socoteală simplă: norma didactică: 18 h/săptămână (Câââât? Păi eu lucrez 40 ore pe puțin la patron!), 2h/săptămână la clasă. Rezultă: necesar de 9 clase. Prin urmare, 30 copii x 9 clase = 270 copii. De obicei sunt mai mulți în școlile de la oraș, deci ajungi cam la 300. Asta așa, în medie. Dacă predai alte obiecte, cu 1h/săptămână/clasă, atunci ajungi la peste 500 de copii.

Și atunci, cum să ajungi să-l cunoști, pe fiecare în parte, să-l alinți cum îl alintă mami acasă, să-l mai iei și în brațe, eventual? N-ai cum, chiar să vrei. Pur și simplu n-ai cum. Și, chiar și așa, sunt mulți profesori iubiți de copii.

„Profesorii cer bani de la părinți. Și nu au voie.” Adevărat. Cer. Uneori. Și nu au voie. Dar…Dacă te limitezi la manual, nu e bine. Că e prea puțin. Dacă ceri bani pentru culegere, iar nu  e bine. Nu-i permis. De fapt, aici depinde mult de părinți.  Unii colaborează, „că e pentru copil”, alții nu. Că „ce mai vrea și ăla, nu-i mai ajunge, numa’ bani cere!” Și atunci, te gândești să dai tu, de la tine, că ți-e milă de copil. 2 fișe/săptămână x 2 file fișa x 30 copii x 9 clase cât face? 1080 foi. Două topuri pe săptămână. Opt pe lună. La 15 lei topul. Plus toner la imprimantă. Plus, la un moment dat, chiar imprimanta, că se strică. „Lasă, să dea, că au de unde. Și așa li s-au mărit salariile.” Asta ca să auzi, ora următoare, din gura prințișorului: „Am uitat-o acasă!” sau „N-o mai am.” Fișa, adică. După ce-ai căutat,  sau ai scris singur exerciții pe nivelul clasei, ai printat, capsat, cărat, distribuit. Iar mami, la ședință: „Nu le mai dați fișe, doamnă, că le pierd! Îs și ei copii, săracii!” Păi să nu te-apuce dracii? Nuuuu. Că n-ai voie. Profesorul trebuie să fie mereu zen. Mama și tata  zenului să fie. Că tu ești profesor. Și trebuie să înțelegi și să-l faci să-l intereseze. De-aia vine fără manual la școală, că nu știi tu să-l atragi. Nu c-ar fi el nesimțit. Nu. El, elevul,  n-are niciodată nicio vină. Numai tu.

Cred că profesoara aia de matematică înjunghiată-n școală a fost tot ea de vină. Tot un „neînțeles” de elev a băgat cuțitu-n ea. Nu. De fapt, acolo a fost vina portarului. Că l-a lăsat să intre. Așa a zis doamna ministru de la „ieducație”.

Mereu m-am întrebat de ce părinții au impresia că profesorul este vreun deținător de baghetă magică, care are soluția la orice problemă ar avea copilul. Dacă e timid, să-l înțeleagă. Dacă e agitat și cu gândul numai la Fortnite, să-l înțeleagă. Dacă e plictisit, să nu cumva să-i deranjeze reveria. Dacă are chef să se bage sub bancă, să-l lase. Eventual să-i mai dea și o pernă, să stea pe moale.

Oare n-ar fi  mai bine să trimită ei la școală copii civilizați? Cu bun simț? Cei șapte ani de-acasă s-au transformat între timp în șase, dar tot ar fi bine să-i aibă copiii.

Oare nu sunt și profesorii oameni? Cu plusurile și minusurile lor? Unii cu mult talent, alții cu mai puțin. Unii cu multă pasiune, alții cu mai puțină. E drept, profesorii excepționali sunt rari. Dar și ei tot oameni sunt. Nu-și lasă problemele la poarta școlii. Deși așa se crede că ar trebui. La fel cum nici copiii nu lasă problemele de acasă la ușa clasei, ci le cară cu ei înăuntru. Nu este nimeni computer, să introducă datele problemei copilului și să scoată pe loc soluția cea mai potrivită,  personalizată, pentru fiecare în parte.

Doar pentru că ești profesor, nu înseamnă că le știi pe toate. Chiar nu. Și nu e doar vina ta, dacă ceva nu merge bine. Ai nevoie de ajutor, de sprijin de la părinți. Permanent. Nu de critici și înjurături și scandaluri.

Sigur, nu înseamnă că nu există derapaje. Sunt și cazuri grave, de persoane care nu prea au ce căuta la catedră. Nu neagă nimeni asta. Dar să scoți în evidență doar lucrurile rele și să generalizezi atât de ușor, mi se pare grav. Să crezi tu, ca părinte, că le știi pe toate și că nimeni nu este suficient de bun pentru copilul tău, iar mi se pare grav. Să nu înțelegi că niciun profesor nu vrea să-ți distrugă copilul, ci să-l ajute, este trist. Dar să treci peste autoritatea lui, să-i distrugi reputația și prestigiul în fața elevilor, mi se pare periculos. Periculos pentru copilul tău, care învăță de la tine că așa se rezolvă lucrurile în viață: mințind și aruncând cu noroi în ceilalți.

Reclame

13 motive pentru care…

Mă mai mustră conștiința uneori, cum că nu apreciez așa cum trebuie comoara de soț pe care-l am. Așa c-am stat și m-am gândit la niște motive…pro sau contra. Da’ m-am cam păcălit singură, că tot el e pe plus, iar eu mă simt ca o scorpie nerecunoscătoare…. Dar măcar am tras concluzia c-am fost și eu deșteaptă o dată-n viața mea, adică atunci când mi l-am ales. 

Mi-au ieșit 13 motive…câte unul pentru fiecare an de conviețuire… Ordinea nu este cea a importanței. Le-am aranjat, mai degrabă, de la simplu la complex…

1. Mă face mereu să râd. Știu, e un clișeu. Dar e adevărat. Și nu e din fire un zâmbăreț sau vreun măscărici. Alții nu îl văd decât serios. Dar acasă zâmbește și râde.

2. Gătește. Bineînțeles că după aceea nu mai e niciun centimetru pătrat de gresie curată în bucătărie. Dar gătește. Bine.

3. Când îi spun (Adică îl rog frumos!) să facă ceva, zice mereu da. Normal, asta nu înseamnă că și face. Dar măcar nu zice nu.

4. Fetelor mele le e dor de el, întreabă mereu unde e, dacă lipsește câteva ore sau nu e acasă când se culcă ele. La el se duc când se trezesc noaptea, nu vin la mine.

5. Dacă sforăie de trezește toți vecinii și îl înghiontesc ca să se întoarcă pe partea cealaltă, zice „Scuze.” Apoi adoarme în două secunde și începe iar. Dar na, măcar îi pare rău.

6. Face cumpărături. Sigur, dacă nu-i fac listă vine cu tot Carrefouru’, numai cu ce trebuie nu. Umple frigideru’ de tot felu’ de chestii la promoție, că lasă, nu expiră decât la anu’. O dată a venit cu șase cutii de cacao. Și când a văzut că nu m-am prins că trebuie să fac ciocolată de casă mai des, s-a apucat să și-o combine cu cafeaua. Dar măcar nu trebuie să car eu sacoșe.

7. Se plânge mereu că plătește un salariu pe an pe coada motanului (mâncare, nisip, vaccinuri, deparazitări etc). „Adică, eu muncesc o lună pe an numa’ pentru ăsta??!!” Amenință tot timpul că o să-l „învețe să zboare”, dar dacă șchiopătează puțin, în zece minute e la veterinar. Și mai doarme și cu el în brațe, deși n-ar recunoaște nici să-l omori.

8. M-a plimbat mii de kilometri cu Loganu’ prin țară și prin alte țări, cu toate că nu-i place să conducă. Eu îi arătam super încântată că trecem prin nori pe Transalpina, el zicea: Femeie, tu nu vezi că eu încerc să țin mașina asta pe șosea? Când am vrut eu neapărat să văd Cheile Dobrogei, iar Waze-ul ne-a dus pe un drum de ziceai că suntem pe Lună, m-a înjurat (în gând, normal!), mai tare ca de obicei…dar tot m-a dus. Iar eu, bineînțeles, n-am permis. Că nu mă duce capu’ să-l iau.

9. E suficient de deștept cât să nu fie gelos de-aiurea.

10. În aproape 13 de căsnicie ani și cam 15 de când ne cunoaștem, nu a contorizat nicio absență nemotivată de acasă. Serios. Și asta nu pentru că aș fi eu vreo super femeie care „știe cum să-și țină bărbatu’ lângă ea.” Nu. Chiar nu mă stresează în mod deosebit aspectu’ ăsta. Mai degrabă merg pe ideea: „Nu-ți convine, caută-ți.” Și, ca să vezi, numai pe-acasă stă. Chiar l-am întrebat o dată dacă m-a înșelat. A zis că nu, că nu-i trebuie încă o nebună pe cap. L-am întrebat apoi dacă chiar ar putea să mă înșele. Și a zis că nu. Pentru că nu vrea pe altcineva. Aici am cam rămas fără replică.

11. Muncește. De fapt, mai mult asta face. Muncește pentru casa lui și copiii lui. Pentru nevastă-sa nu trebuie, că ea se descurcă și singură. Datorită lui, avem o oarecare stabilitate financiară, nu ducem grija zilei de mâine, iar fetelor nu le lipsește nimic. Dacă are, din întâmplare doar, câteva ore libere, le duce pe ele în oraș, nu merge cu amicii la bere. De fapt, nici nu are amici de genu’ ăsta. Nu că nu-l las eu. N-avea nici înainte să se-nsoare. Și dacă termină ce are de făcut la 9:00 seara, tot mai are timp și de cumpărături, că închide la 10:00 la Lidl.

12. Nu mi-a comentat niciodată, de când ne știm, silueta sau în general felul cum arăt. Dacă am făcut ceva vreodată (nu prea am făcut!) ca să arăt mai bine, a fost doar pentru mine, nu pentru el. Cu toate că, la mine, diferențele sunt foooarte mari față de când ne-am cunoscut, iar la el nu chiar așa de mari, nu comentează. Poate pentru că știe ce cred eu (am mai spus, „Nu-ți convine, caută-ți!”). Sau poate, pur și simplu, pentru că nu e nesimțit.

13. M-a susținut de fiecare dată, deși în sinea lui nu era tot timpul convins că într-adevăr o să fac ceea ce am zis că o să fac. A mers pe mâna mea în multe situații, chiar dacă el își dorea de fapt să facă exact invers. Când a fost să facem al doilea copil, l-am bătut la cap trei ani, până într-o zi mi-a spus „Gata, ți-l fac, numai taci odată din gură!” Când am născut copiii, n-a putut să-mi spună decât „Mulțumesc!” Dar plângea. Iar când am renunțat la un serviciu nu foarte bine plătit, dar sigur, m-a susținut. Nici eu nu mi-aș fi imaginat că o să poată să-și calce iar pe inimă. Dar, cu toate că orgoliul lui e mare cât Palatu’ Culturii, a cedat și atunci. Adică, a ales din nou familia, nu ce era mai bine pentru el.

Și dacă, la toate astea, mai adaug că nu bea și nu fumează? 

După 29 de ani…

E un text scris în decembrie, când un articol despre copiii care au murit la Timișoara în ’89 m-a umplut de revoltă. Și-a ieșit ce urmează… Un fost coleg de școală, scriitor, l-a numit Lupta cu capacele de lapte și Highlander Iliescu.  Oricum, e despre noi. Cum am fost. Și cum mai suntem încă.

La Revoluție aveam nouă ani jumătate. Eram într-a treia și-mi plăcea uniforma de pionieri. Avea cămașă albă și fustă neagră, plisată. Și bască, tot albă. Cu insignă cu stema pe ea. Purtam cravată roșie și la uniforma obișnuită. Ne trebuia un inel de plastic la ea. Țin minte exact coșulețu’ de pe frigider unde-l țineam, ca nu cumva să-l pierd. Nu puteam merge la școală cu nod la cravată. Nu se putea așa ceva, că ne vedea „tovarășa”.
Acum știu că ultimii ani ai comunismului au fost cei mai grei. Prin ’70 cică a fost mai bine. Doar că eu eram copil. Îmi amintesc doar că mergeam singuri la școală, toți copiii, chiar dacă aveam ore după-amiaza și iarna era întuneric când ieșeam. Nici nu le trecea prin cap părinților să ne ducă la școală, sau să ne ia. De obicei, erau la lucru’. Schimbu’ unu. Sau doi. Sau trei. Pe-atunci lucrau toți, chiar și în orășelul mic de munte în care m-am născut și am crescut eu.
Și îmi mai amintesc că ne dădeau bani la noi, s-avem la școală, de cheltuială. Cinci lei (monede din alea mari, de aluminiu) sau trei lei. O vafă era 4.50 lei. Dacă nu primeam monedă mare, atunci îmi luam un melc de la chioșcul din curtea școlii. Iarna era înghețat, dar îl puneam pe calorifer în clasă și era bun după aceea. 

            La mine în cartier era, la parterul unui bloc proaspăt construit, un magazin mare, cu trei uși: la prima ușă erau săpunuri, parfumuri și detergenți, cred. La mijloc se dădea mereu lapte dimineața. Iar joia venea mașina cu mezeluri. Iar la ultima ușă era magazinul de pâine și Autoservirea. 

            La Autoservire era mereu câte-o doamnă care îmi dădea restul greșit: eu îi dădeam o bancnotă de 50 lei și ea îmi dădea restul de la 25 (semănau bancnotele alea verzi cam tare). Inevitabil, mama mă lua de mână și ne întorceam, cu scandalu’ pregătit de-acasă. 
            La pâine era o doamnă frumoasă care vindea. Tanti Lica o chema. Și acolo mă mai trimitea mama, cu cartela. Eram cinci în casă, deci puteam să luăm cinci pâini zilnic. Sigur că trei dintre noi eram copii, deci cam rămânea pâine. Uneori ne rămâneau chiar colaci (de 8 lei, împletiți!) întregi. Se uscau. Dar îi strângeam și-i duceam la bunica, să-i dea la găini. („Cum a fost rău pe vremea lu’ Ceaușescu? Păi nu ții minte că duceam saci de pâine la bunică-ta, pentru găini?” zicea mama după mai mulți ani, când „tranziția” o lovise deja, din plin.)
            La lapte era cumplit. Înghesuială și țipete. Oameni cu copii mici în brațe, aduși special ca să „se bage în față”. Și ne trimiteau tot pe noi, copiii. Că eram de după-amiază la școală și aveam timp dimineața să stăm la coadă. Era și sana de vânzare. Și unt. Da’ unt nu puteai să iei decât un pachețel mic de persoană prezentă la rând. Parcă și acum aud: „Dați câte unu’ doamnă, s-ajungă la toți!”. Sticlele alea de lapte au fost coșmarul copilăriei mele. Aveau niște capace de plastic care mereu săreau și laptele, normal, era jumătate pe tejghea și jumătate pe sacoșă. Mai târziu s-a gândit tata să ne facă la mașina de cusut o sacoșă în care încăpeau exact doar două sticle de lapte. Și ăia de la fabrică au schimbat capacele cu unele de hârtie, lipite de sticle, așa că într-un final mă duceam și eu mai liniștită să stau la coadă și ajungeam cu tot laptele acasă. Mare lucru nu era, oricum, de capu’ lui. Când îl puneai la fiert, se făcea o dungă albastră pe marginea cratiței. „Apăi, aista-i lapti? Tu nu vez cî-i albastru? Cum vrai sî-l mânânci copchiii iștea?”, zicea bunica, când mai venea pe la noi. Atunci nu se știa de lapte degresat. Da’ la ea beam lapte adevărat. Uneori ni-l mulgea direct în cană. Și nu pățeam nimic. 
            Cine lucra în comerț pe-atunci, era Dumnezeu pe pământ. Ai mei nu prea aveau pile. Doar la Jucării avea tata o verișoară. Și ea ne „ținea” și nouă ce apărea nou. Iar bani de jucării cam aveau ai mei, că lucrau amândoi (chiar dacă tata juca cărți în schimbu’ de noapte, iar mama mai avea timp să coase și un goblen, două la lucru’). Și oricum nu prea aveau ce altceva să cumpere.

            Mama ținea mult la cartea Cel mai iubit dintre pământeni. Nu știu sigur dacă a citit-o, dar își tot aducea aminte că și-a rupt doi nasturi de la palton la coadă, la librărie, ca s-o cumpere. Și-n plus, mai primise „la pachet” alte două cărți, scrise de cine știe cine. Că așa se făcea.
            La școală era… în fine, era. Aveam o „tovarășă” pătrunsă până-n măduva oaselor de ideologia vremii. Și era mai mult decât dispusă să o transmită mai departe. Prin mijloace caracteristice. Și acum mi-aduc aminte palmele încasate de un coleg, care nu făcuse altceva decât să se foiască în timp ce la difuzor cânta Tricolorul. Și urletele mi le amintesc: „Așa respecți tu Partidul Comunist Român și pe tovarășul Nicolae Ceaușescuuuu?”
            Cu reciclatu’ era bine. Se recicla exagerat, chiar. Aveai, n-aveai hârtie, trebuia s-aduci. Aveai, n-aveai de unde aduna măceșe, aduceai. Făceai rost. Tot de frica „tovarășei”, bineînțeles. Mama unui coleg, medic, și-a „donat” toate caietele din facultate (atunci am priceput și eu ce înseamnă „caiet studențesc”), numai ca să nu zbiere la copil cadrul didactic. Sticlele și borcanele erau bucuria noastră. Umplea mama o cadă cu apă (rece, de unde caldă!) și turna o cutie de detergent (o oribilitate) și ne lăsa să le spălăm. După aceea le duceam la centru și luam pe ele bănuți, cu care puteam să ne cumpărăm ce voiam. O dată ne-am luat o pungă de-un leu plină de portocale. Nu știu ce noroc dăduse peste noi de le-am găsit. 
            Bunica, mama mamei, avea o soră în Austria. Plecată din timpul războiului, ei nemți fiind toți. Primea uneori scrisori. Mereu erau deschise. „Caută valută.” Așa zicea bunica. Și totuși, bunicii au fost de multe ori în vizită la ea. Chiar dacă era greu. Da’ cunoșteau pe cineva la Pașapoarte. I-a adus bunicu’ omului cea mai faină trusă de pescuit pe care a găsit-o în Linz. Și de-atunci i-a tot lăsat să meargă. Când se întorceau, ne povesteau lucruri extraordinare: că tanti Sophie are covoare „persane” (mama, pentru un covor de iută a vorbit cu o mătușă, care a adus hârtie că a dat la cotă morcovi și cartofi, altfel nu i-l dădeau), că la televizor are program tot timpul și mai multe canale sau că spală vasele la mașină. Dar, mai ales, ne aduceau Neckermann-uri. Ne zgâiam în revistele alea luni de zile, până se decolorau paginile. Visam și noaptea carioci, penare și hăinuțe colorate! Era tot ce aveau „ei”, iar noi n-aveam. Mai târziu, când colega de bancă, care fusese în Germania, mi-a spus că acolo au canale speciale doar cu desene animate, am crezut că minte. Nu-mi imaginam că se poate.

            Satul bunicilor n-a fost colectivizat. De fapt, întreaga zonă a scăpat. Că fiind zonă de munte, teren arabil aveau mai puțin. Pădurile însă le-au luat. Și totuși, oamenii erau mulțumiți, oarecum. Bunicii n-aveau pământ mult, dar bunicu’ era privilegiat: era „muncitor”. Adică lucra într-un depozit din sat, unde se aducea lemnul din pădurile din jur și se încărca în vagoane. Uneori se mai dădea orez sau zahăr la Cooperativă, iar „muncitorii” erau primii pe listă. 
            Cred că trebuia să dea și cotă, în produse, tot la Cooperativă. O dată bunicii nu i-a convenit deloc că a trebuit să dea doi iepuri. Nici nouă, că ne mai jucam cu ei.
            Mergeam și sâmbăta la școală. Țin minte că aveam trei ore doar. Dar mergeam. Nu știam ce-i aia „weekend”. 

            Dar noi eram copii. Și ne bucuram. De orice. O banană era eveniment. Portocalele, nu mai zic. Nu știam că oamenii mor la Canal, sau că nu poți să zici că mergi la biserică. Am scris asta într-o compunere o dată, și bunica mi-a zis să tai, că n-o să-i placă tovarășei.  Pentru noi era bine. Ni se părea normal.

            La Revoluție tot la bunici eram. Era vacanță deja. Era cald pentru decembrie. Țin minte că am mers cu bunica în livadă și am săpat hrean, că-i trebuia să facă salată de sfeclă, pentru Crăciun. Seara, cu ușa și geamurile bine închise, bunicu’ a dat drumu’ la Europa Liberă. Sau la BBC. Avea un radio mare, în cutie de lemn și cu butoane argintii. Cred că scria Tehnoton pe el. Sau poate pe casetofonu’ lu’ tata scria așa. Nu mai știu. Zicea ceva de Timișoara. De Laszlo Tokes. De pe fețele lor am înțeles că nu-i bine ce se-ntâmplă. După ce au stins lumina i-am auzit vorbind. Le era frică de război. Că mai trăiseră unu’ și știau ce-nseamnă. După două zile, cred că îl dăduseră deja jos pe Ceaușescu, bunicu’ a-ntrebat: „Na, ș-amu’ vini Regili-napoi?”. Iar bunica, înțeleaptă cum era ea: „Nu vini, mă! Tu crez cî-l las-aiștea?”
            Imediat au trimis vorbă la părinți, să vină să ne ia, că cine știe ce-o să mai fie și mai bine să fie „copchiii cu parințî.” Tata a zis că mama face prăjiturile în sufragerie (pentru Crăciun), ca să se uite la televizor, la Revoluție. Abia așteptam s-ajung acasă, să văd și eu. N-am înțeles mare lucru. Îmi amintesc doar niște focuri de armă și pe Mircea Dinescu. Și pe Caramitru. Și un elicopter, în care era Ceaușescu, zicea mama. A, și steagurile găurite. Fără stemă. Și pe Gavroche.

Mai știu că tata nu prea a stat cu noi în zilele acelea. Patrula prin oraș. Toți muncitorii cred că făceau asta. Erau Gărzile Patriotice. Aveau și uniformă, verde. Iar în seara de Crăciun a venit și ne-a spus că gata, i-au împușcat. Și eu m-am bucurat. Nu știam exact de ce. Dar toată lumea din jurul meu zicea că așa e bine. 

La noi în oraș nu s-a tras. Nici nu cred că a ieșit lumea să demonstreze. Eu nu știam că la Timișoara muriseră oameni. Și la București. Și prin alte părți. Nu știam și nu înțelegeam.
            Apoi a venit anul 1990. Alegeri. A ieșit Iliescu președinte. Și iar m-am bucurat. Habar n-aveam ce-i aia Parlament. Trist e că nici ai mei habar n-aveau. Tata râdea de Radu Câmpeanu și de Ion Rațiu. Și de Coposu, mai târziu. Zicea că-s boșorogi, că-i caută moartea pe-acasă și ei vor politică. Așa că ne-am bucurat toți că a ieșit Iliescu. Pe bunicu’ l-au scos la pensie mai devreme, la 57 de ani și i-au dat bucățica lui de pădure înapoi. Și așa l-au cumpărat pentru tot restul vieții. Mereu numai Iliescu a votat. A prins cam 20 de ani de pensie, pe care „i-a dat-o Iliescu.” Singuru’ care a zis că lui nu-i mai trebuie comuniști a fost unchiu-meu de la Iași. Avea 34 de ani în ’90. A zis că votează cu liberalii. Cu Radu Câmpeanu. Bunica a zis că-i nebun. 
            Și eu l-am votat o dată pe Iliescu. În 2000, la 20 de ani. Dar atunci contracandidatul era Vadim Tudor. Oarecum scuzabil gestul.

Și după aproape 30 ani…cam tot pe-acolo suntem. Copiii de-atunci sunt prin alte părți, unde le e bine. Sau nu chiar așa de bine, dar măcar mai bine ca aici. Unii zic că oriunde e mai bine ca la noi. Eu aș zice că nici chiar oriunde. Decât în Africa, de exemplu, tot e mai bine pe-aici. Chiar și fără autostrăzi. 

Unii din cei plecați au impresia că în România au rămas doar proștii, de aia nu se schimbă niciodată nimic. Ei, deștepții, au plecat. Poate au și ei dreptatea lor. Da’ nu știu cum să spun, ce-ar fi să le pese și lor mai mult? Și nouă, celor rămași? Ce-ar fi să votăm toți? Când a fost cu Băsescu și cu Iohannis, a ieșit diaspora la vot și „s-a înclinat balanța” cum trebuia. Numai că la parlamentare…nu s-a mai mobilizat nimeni. Nasol, că pentru alegerile alea tre’ să vii în țară, ca să votezi. Și atunci e cam greu. Și nu votăm. Și e vina PSD-ului, că n-a introdus votu’ prin corespondență. Adevărat și asta. Și totuși, dacă tot suntem patrioți și ne pasă de țară, facem efortul de a veni. Ne organizăm: zile libere, avion etc. Știu, costă. Da-i pentru țară, nu? Sau mai bine venim în august, când avem concediu, și le arătăm noi cum se face ordine, rezolvăm tot și apoi ne întoarcem în civilizație!

Știu, sunt mulți care au secția de vot la cinci minute de casă și nu se duc. Că nu le pasă. Sau pentru că oricum „Vin ai noștri, pleac-ai noștri/Noi rămânem tot ca proștii.” și ce rost are? Am avut și eu o perioadă în care nu am votat, exact din același motiv, că-s toți o apă și-un pământ. După aceea mi-am dat seama că doar atât pot să fac: să votez. Să mă duc la protest, să urlu și să-mi iau bătaie de la jandarmi chiar nu văd ce rost ar avea. Că votul meu (nu c-aș fi eu o somitate de vreun fel) valorează la fel de mult cu al altuia și că nu vreau să decidă el pentru mine.
            Și mereu avem alternativă. Sigur, la noi avem de fiecare dată de-ales între dracu’ și     tat-su. Dar asta-i altă poveste. Mai există și candidați independenți sau oameni pregătiți, care poate chiar vor să facă ceva. Trebuie doar să vrem. Să-i căutăm. Să ne pese. Puțin măcar.
Oare câți dintre noi am căutat măcar o informație despre un candidat pentru parlamentu’ ăla european? Puțini. Foarte puțini. Și uite așa a ajuns Veorica la Bruxelles. Cu voturi de la oameni care, la europarlamentare fiind, întreabă din cabina de vot unde e primaru’ pe buletin, că nu-lgăsesc. Că ei atâta știu: primaru’ și președintele să-i voteze. 
            Atunci când noi nu votăm, din diverse motive, genu’ ăsta de oameni decid. După aceea, ne plângem. Sau protestăm. Sigur, avem tot dreptu’. Dar e fix degeaba.
            Acum 29 de ani a murit o fetiță la Timișoara. Trecea strada. Și a fost împușcată în inimă. Avea doi ani și nouă luni. Și ca ea au murit mulți. Pentru ca nouă azi să nu ne pese, nici de ea, nici de ceilalți morți, nici de noi și nici de cei ce vin după noi. Adică, degeaba.

De început…

Sper să-mi iasă faza asta cu blogu’… Mi-a mai zis lumea să-mi fac unu’. Nu știu cât de multe am de spus, dar din când în când mă mai lovește inspirația… Om vedea ce-o ieși. Deocamdată mi se pare super complicat de folosit.

Și-o poză, ca să fie frumos…

Gura Potiței, iulie 2018